Industria dezvoltării personale a explodat, efectiv, în ultimii ani.
Și trebuie să recunosc că mi se pare puțin că lucrurile au cam luat o întorsătură ciudată. De o parte ai o mulțime de specialiști acreditați care nu sunt cu adevărat competenți, din păcate, de altă parte ai populația care brusc, a devenit expertă în dezvoltare personală.
"Traumă", "relație toxică", "narcisist", "copilul interior", "conectare", "parenting modern" sunt doar câteva buzzwords pe buzele tuturor în ziua de azi.
Și pot să înțeleg datul ochilor peste cap al unora la auzul acestor concepte. E de admirat, totuși, interesul pentru a ne autoeduca și a scăpa de niște tipare defectuoase de comportament și gândire. Sunt de acord că avem nevoie de educație în acest domeniu, dar cât de eficientă este ea dacă se face doar la nivel superficial? Unde e limita în a împărtăși despre acest subiect astfel încât să nu fie prea mult și să ajungem la saturație?
Eu cred că în dezvoltarea personală nu există loc de superficialitate, nici de partea celui care vrea să își înceapă călătoria, nici de partea celui care îl ghidează. Călătoria fiecăruia are nevoie să fie profundă, autentică și detașată de obiectivul final. Și de ce nu, privată. Altfel, riscăm să popularizăm niște concepte care nu sunt pe deplin înțelese și care ajung să fie promovate în contextele greșite.
Călătoria mea a început acum multă vreme, dar mai concret acum 12 ani, când nesfârșitele stări de furie, nervi și "nimic nu iese cum trebuie" m-au pus față în față cu cartea lui Daniel Goleman "Inteligența Emoțională". Acela a fost momentul meu de revelație, punctul în care am știut că pot să schimb la mine niște lucruri care mă făceau să sufăr. Și aici vorbesc despre ceea ce puteam controla: felul cum reacționam la situațîi, cum gestionam stări emoționale intense, cât de mult mă respectam, cum și cât îmi impuneam limite mie și altora.
Ce m-a atras la cartea despre care vorbesc este că prezintă lucrurile dintr-o perspectivă științifică. Vorbește despre arhitectura emoțională a creierului. E atât de bine scrisă (oarecum și tradusă) încât îți oferă o explicație pentru momentele și stările acelea când emoțiile ne copleșesc și nu mai reușim să accesăm partea rațională a creierului. Odată ce s-a produs acest declic în care am înțeles de ce reacționam într-un fel de nu mă mai recunoșteam, am simțit că pot să schimb ceva chiar și singură.
Mă fascinează enorm dualitatea aceasta dintre emoțional și rațional, dintre intuiție și rațiune, dintre sentiment și gând. Cred cu tărie că atunci când ajungem să acceptăm că ea există și că ne influențează enorm viețile, ajungem și la un echilibru. Avem răspunsuri, avem explicații și putem să înțelegem anatomia unui blocaj emoțional mai ușor.
Aceasta este și filozofia mea care mă ghidează în coaching - echilibrul dintre emoțional și rațional, cum putem să îl atingem și mai apoi, să îl menținem.
Nu e o treabă ușoară, depinde de fiecare în parte cât de mult își dorește să integreze acest echilibru. Pentru mine nu a fost ușor, a durat destul de mult și e ceva la care încă lucrez constant! E utopic să credem că nu vom mai avea vreodată gânduri negative sau reacții distorsionate dacă mergem la terapie sau facem coaching. Și coachii au coachii lor!
Că tot vorbeam de această călătorie în dezvoltarea personală, pentru fiecare este diferit. Multă vreme am fost reticentă față a merge la psihoterapie pentru că specialistul pe care l-aș fi ales trebuia să atingă niște standarde de competență foarte înalte. O întâmplare dureroasă m-a făcut să simt că singură nu am resursele necesare să îmi revin și așa am decis să încep terapia. Am găsit din prima o terapeută extraordinară cu care am reușit într-un an de zile să mă transform. Am reușit să mă uit în spate la trecutul meu și să mă văd în anumite reacții și ipostaze și să mă înțeleg. Am reușit să am cu totul alte reacții în aceleași contexte dificile și să conștientizez cum am reacționat și cum aș fi reacționat în trecut.
E uimitor câtă satisfacție am putut simți. De la frustrarea că iar m-am enervat într-un context și am fost pasiv-agresivă la liniștea și pacea că am putut pune niște întrebări să înțeleg ce vrea să spună mai exact celălalt. Dar de departe, ce m-a făcut să integrez aceste schimbări a fost autocunoașterea. Și am avut nevoie să fiu ghidată către această autocunoaștere în zone pe care eu singură nu le-am putut accesa. Țin minte că într-o ședință, terapeuta mă tot întreba "dar tu, tu cum te simți?" și eu îi dădeam întruna despre ce făcea sau zicea celălalt. Cred că m-a întrebat de vreo trei ori același lucru până când mintea mea a făcut click și am înțeles cât de mult mă raportăm la ceilalți. Când i-am răspuns într-un final și i-am zis că mă simt nevăzută, neiubită, neimportantă, am conștientizat cât de mult contează să ne dăm seama ce e cu noi înșine.
Pentru mine, asta înseamnă mare parte din autocunoaștere. Să stau cu mine și cu stările mele, să le deslușesc, să-mi accept emoțiile și să mi le traduc. E ca un dans la care începi încet, încet, să te pricepi și singur și cu ajutor.
Călătoria spre sinele nostru și spre echilibru nu se sfârșește niciodată. Că pornim singuri la drum și cerem ghidare mai apoi sau invers sunt detalii, important e să pornim. Și e ok dacă alegem să nu povestim despre drumul nostru atâta vreme cât simțim că e un drum autentic pentru noi, profund și cinstit.
Love,
Mădă.
Comments